Cum faci cu mitul despre violenţa împotriva femeii, domnule?

            Citind despre violenţa în familie observi un tipar al studiilor şi analizelor: definiţii, cadru legislativ, mituri, intervenţie, ordinul de protecţie, suportul acordat victimelor. Fiecare capitol are un conţinut de cel puţin o pagină şi descrie sau explică cu destule amănunte diverse aspecte ale fenomenului. Diferenţele de la un text la altul sunt determinate de perioada în care a fost realizată lucrarea, de orientarea teoretică a autorului sau grupului de autori, de apartenenţa autorului la grupul practicienilor sau academicienilor. Dar în toate lucrările micul capitol sau subcapitol dedicat miturilor este identic. Se iau cîteva mituri despre violenţa în familie, se scriu unul sub altul, sub fiecare mit se trece o explicitare, apoi sub fiecare explicitare se trece în două-trei fraze o motivare a falsităţii acestuia.

           De exemplu: „femeia şi-o caută”.

           Iată, un mit care ne spune că, în realitate, femeia e de vină, că ea cumva nu a făcut ce trebuia sau ce avea voie să facă şi că pedeapsa, ca urmare, e ceva normal. Uneori pedeapsa vine sub formă de bătaie. Nu zic, e bine că vorbim despre miturile astea, pentru că dacă le găsim în studii şi analize înseamnă că ele sunt importante în viaţa noastră, înseamnă că nu sunt doar nişte vorbe din bătrîni sau chestii pe care le ştim de la bunici. Dar nu sunt sigură că e bine să le pună cineva la grămadă şi mai ales să le termine din două-trei fraze, de parcă toată inteligenţa socială adunată în ele de secole ar putea dispărea aşa, dintr-o lovitură de condei. Mă rog, repetată, dar cît de eficientă?

           Faptul că femeia e de vină că „şi-o ia” este grav şi fundamental şi cred că ar merita să ne gîndim mai mult timp la el, mai multă lume. De altfel expresia „şi-o ia” există în argou tocmai pentru a sublinia că nu e bătut decît cel care nu a fost cuminte, nu a respectat regula, nu l-a respectat pe şef. Care sunt regulile care se aplică femeii în faţa unui bărbat? Şi, mai ales, de ce aceste reguli o privesc pe ea, pe femeie şi de ce răspunde femeia în faţa bărbatului şi nu în faţa altei instanţe? Dar bărbatul, în faţa cui răspunde? Bărbatul de la cine „şi-o ia”? Vă spun eu, de la nimeni, cifrele ne demonstrează!

           Toate miturile care apar în diversele studii şi analize reprezintă convingerile culturale care întreţin violenţa în familie şi violenţa asupra femeii. Există o logică a puterii individuale articulată foarte bine în aceste mituri regăsite sub formă de reguli secrete pe care fiecare dintre noi le învăţăm nici noi nu ştim cînd, fie sub formă de proverbe fie sub formă de prejudecăţi. Această logică nu poate fi demontată în trei fraze. Aş vrea să vorbim puţin despre ea.

           Vom analiza logica puterii individuale exprimată în mituri despre violenţa în familie folosind o întrebare de control: cui foloseşte? Cui foloseşte ca femeia să fie de vină atunci cînd e izbită cu capul de muchia patului, lovită cu piciorul în coaste şi cu pumnul peste faţă? De multe ori am întrebat agresorii dacă, atunci cînd lovesc, calculează unde vor lovi, dacă feresc intenţionat anumite părţi ale corpului victimei. Ei spun mereu că „li se pune pata” şi că nu ştiu ce fac, pentru că ceva i-a înfuriat atît de rău! Bineînţeles că li se pune pata, dacă femeia şi-a căutat-o. Deci, agresorul nu este vinovat. Agresorul pur şi simplu a avut o reacţie normală în faţa femii care a făcut ce nu avea voie. Vom vedea cum se leagă miturile între ele pentru a apăra poziţia de putere a agresorului ca pe ceva normal, ceva ce face parte din ordinea lumii, ceva care, dacă ar fi schimbat, ar duce la o catastrofă. Vom vedea ce funcţie are acceptarea generală a răului cunoscut în opoziţie cu angajarea activă pentru a obţine un bine necunoscut. Adică cu efortul pe care fiecare cetăţean ar trebuie să-l facă de fiecare dată cînd vede acte de violenţă asupra femeii.

         Ar trebui să facă efortul să-i spună agresorului că violenţa fizică asupra altui om NU ESTE SCUZABILĂ!