Martori din afară la violenţa în familie ca mod de viaţă

Într-o familie toţi membri trebuie să fie egali, trebuie ascultate şi respectate părerile şi, mai ales, dorinţele tuturor. Deciziile trebuie luate pe baza unor discuţii despre evaluarea resurselor, despre evaluarea priorităţilor, astfel încât să nu existe nimeni care să fie mereu cel sacrificat şi cel ce renunţă la ce-şi doreşte, la ce-i place, la ce visează. Într-o familie toţi membri au dreptul egal de a se simţi în siguranţă. Oricât de diferiţi sunt şi oricât de diferite sunt alte nevoi ale lor, nevoia şi dreptul la siguranţă sunt absolute.
Familiile în care există violenţă nu funcţionează aşa.
În primul rând violenţa în familie nu este atunci când un membru al familiei îl bate pe alt membru al familiei. Violenţa nu începe cu o palmă. Şi în nici un caz nu se opreşte de la sine doar la o palmă. Violenţa în familie este UN MOD DE VIAŢĂ.
Ce înseamnă VIOLENŢA ÎN FAMILIE CA MOD DE VIAŢĂ?
Pe scurt, înseamnă că unul dintre adulţii din respectiva familie gândește că are dreptul să conducă familia sa după cum hotărăşte, după cum doreşte sau – mai rău – după cum îi vine. Gândește că ceilalţi membri ai familiei trebuie să facă ce le spune el şi că autoritatea sa de conducător de familie nu poate fi încălcată de nimeni niciodată. Cu alte cuvinte, acel adult aşteaptă disciplină totală de la ceilalţi membri din familie.
Cum putem să ne dăm seama că într-o familie există un astfel de adult? El este cel care vorbeşte în faţa străinilor, lui i se cere aprobarea pentru fiecare acţiune a celorlalţi membri din familie, ridică vocea la cei care au greşit şi poate să le facă observaţii cu asprime, pedepseşte pe oricine care nu îl ascultă, cum şi când vrea el cu pedepse ca de exemplu: interzice una sau mai multe mese, interzice ieşitul din casă, ia telefonul, ia calculatorul, interzice vizitele la rude sau prieteni, dar nu numai atât. Pe cel care a greşit îl închide în debarale sau subsoluri sau băi fără lumină, îl pune să stea în genunchi o jumătate de oră sau o oră, îi sparge obiectele preferate, îl loveşte. Vedeţi cât de multe forme de violenţă sunt deja enumerate până se ajunge la bătaie. Și mai sunt. Mai avem: jignire, umilire de tipul: eşti prost/proastă, un monstru, urât/urâtă, molâu/molâie, vacă, scroafă, porc, şi multe, multe altele printre care mai ales „nu eşti în stare de nimic!”. De fiecare dată când pedepseşte pe cineva, acest adult din familie care şi-a luat dreptul de a îi conduce pe ceilalţi, pedepseşte ridicând vocea şi poate că nu ţipă de fiecare dată, dar de fiecare dată are un ton ameninţător care îi face pe ceilalţi să le fie frică. Ei simt când autoritatea conducătoare are o stare proastă, de iritare, de nervozitate şi încearcă să evite să-l supere. De aceea caută să meargă pe vârfuri, să se mişte cât mai încet, să respecte cu sfinţenie toate regulile. Aceste STĂRI PROASTE NU SUNT DATE DOAR DE CONSUMUL DE ALCOOL. Vin din orice: un perdaf din partea şefului, o afacere pierdută, o zi proastă la table, un insucces cu o altă femei dinafara familiei, orice.
Cea mai gravă încălcare a autorităţii casei se consideră încercarea de a ieşi din familie. Un prieten, o prietenă, timpul petrecut la telefon – mai mult de 2 minute ! mai mult de 20 de secunde!!!! – cu cineva necunoscut de autoritatea casei sau care nu a fost aprobat de autoritatea casei, sunt greşeli serioase. Mai rău este atunci când cineva încearcă să rămână mai mult timp în afara casei şi nu poate să dea socoteală despre ce a făcut. Întârzierile de cinci minute sunt catastrofale şi atrag întrebări ca la anchetă, apoi pedepse majore, poate chiar bătaie. Străinii trebuie să poată fi controlaţi de autoritatea casei, relaţiile cu ei trebuie cunoscute şi, dacă autoritatea consideră necesar, vor fi interzise. De aceea vizitele din partea cunoscuţilor, colegilor, vecinilor vor fi treptat interzise, iar rudele vor veni tot mai rar.
Aceste comportamente, unele dintre ele combinate în diverse feluri, toate fac parte din VIOLENŢA ÎN FAMILIE CA MOD DE VIAŢĂ. Din pricină că celorlalţi membri ai familiei le este foarte des teamă, posibil să le fie teamă şi în fiecare zi, consecinţele supra lor sunt grave. Poate că nu trebuie aici nici o explicaţie. E uşor să vă imaginaţi.
Ce putem face noi, martorii din afară, o prietenă, un prieten, o rudă, un vecin? Putem să ne oferim sprijinul cu prudenţă, respectând mereu ce spune victima că își dorește. Respectând faptul că persoana pe care noi o vedem ca pe o victimă nu se consideră victimă. Dar merită să încercăm. Dacă vreţi să vedeţi cum, citiţi articolul de aici.