De ce nu este un subiect atrăgător violenţa în familie – articolul nr. 2

În media on line, adică în cotidiane, magazine, la televiziuni şi pe site-urile dedicate apar în medie 1-2 articole despre violenţa în familie la 3 zile. Este foarte puţin, dacă facem comparaţia cu „Becali” sau cu „parlamentarii români”. Este mult, dacă facem comparaţia cu premierele de teatru sau rezultatele elevilor români la concursuri internaţionale. Mass media publică. Dar cine citeşte?

Am făcut un mic test pe luna mai a anului curent. Din 19 articole, 6 au relatat agresiuni cu detalii despre victimă, răni, omor şi agresor. Ne-am fi aşteptat ca aceste 6 articole să fie citite şi comentate. Am descoperit că, în total, cele 19 articole au adunat 3392 de vizualizări, iar 4 dintre ele nu au fost citite de nimeni. Comentarii la aceste articole au fost în total 18, majoritatea dintre articolele comentate au 1 sau două comentarii şi doar o ştire pe PROTV a declanşat 10 comentarii. Mă simt obligată să spun că primul comentariu o condamna pe victimă, adică pe femeia moartă!

Fapt: violenţa domestică nu este atrăgătoare. Indiferent de modul în care este „ambalată”. Nici măcar sîngele victimei nu o face să fie mai interesantă. Degeaba se străduie jurnaliştii, femeile bătute, înjunghiate, ajunse în spital din cauza soţilor sau concubinilor nu aduc cititori marilor trusturi de presă. Pe de altă parte nici vedete cunoscute care vorbesc despre violenţa domestică sau violenţa în familie nu prezintă nici un fel de haz! Articolul despre Patrick Stewart (fostul celebru căpitan Picard din Star Trek) vorbind despre acţiunile lui de sprijin în combaterea violenţei domestice (violenţă în familie) a avut 138 de accesări în 2 săptămîni. Poate doar Parlamentul European, care a aprobat ordinul european de protecţia a victimelor violenţei domestice să mai fi avut un efect: a mişcat puţin – prea puţin! – apele liniştite ale atenţiei cititorului român acumulînd 365 de accesări.

Oare de ce?

Putem să ne gîndim la multe explicaţii. În fond, femeia bătută e doar o nişă din punct de vedere publicistic, e fără vector de imagine, nu?

Centrul de interes al vieţii noastre sociale pare să se fi deplasat spre politică şi – din nefericire pentru noi – pare să se fi blocat acolo. Cetăţeanul obişnuit, plătitorul de taxe şi impozite, omul bine intenţionat (cetăţean care nu este nici „de rînd” şi nici „simplu”), care îşi duce viaţa în realitate şi nu aspiră să „ia în gheare puterea” nu are loc în viaţa consumatorului de presă. Logic, nici femeia din realitate cu problema ei stupidă – La naiba! E victima violenţei în familie? Vorbeşti serios? Pe bune? – a căzut de pe harta sus-numitului consumator.

Desigur interesul faţă de Becali reflectă aspiraţia către Becali. Admiraţia şi invidia faţă de bogăţie, tupeu, succes financiar pe orice căi. Logic, cine ar dori să se identifice cu victima violenţei în familie? Nu, dacă nu ni s-a întîmplat sau nu ni se întîmplă, nici nu vrem să ştim despre asta pentru că nu vrem să ne contaminăm. Aşa cum nu vrem să avem de-a face sau să vorbim despre o boală ruşinoasă.

S-ar putea să mai fie un fenomen aici, paralel cu relaţia manipulativă şi controlată de factorii economici dintre mass-media şi consumatorii ei. S-ar putea ca noi toţi, potenţiali cititori, potenţiali consumatori, să nu ne dorim să ştim că violenţa în familie există, provoacă atîta suferinţă şi duce la moarte. Preferăm să nu ştim pentru că lumea cu violenţă în familie în ea nu este deloc o lume în care să-ţi placă să trăieşti.

Cu vorbele unui mai vechi cunoscut: „s-ar putea să nu ne place, doamnă!”