Alexandra Stan nu depune plîngere pentru vătămare corporală?

Am observat că, în cazul agresiunii asupra cîntăreţei Alexandra Stan, informaţiile şi comentariile se concentrează pe victimă iar despre agresor se vorbeşte foarte puţin. Există chiar voci care îi laudă prestaţia profesională. Au apărut şi articole despre relaţii anterioare ale solistei în care ea ar fi fost bătută. Unul dintre articole este în mod special dezgustător, atît prin conţinut, cît şi prin limbaj. Îl puteți citi aici.

Ca urmare opinia publică poate înţelege că VICTIMA este problema, că EA este vinovată că a suportat violenţe în relaţia de cuplu, că A FĂCUT EA CEVA! Poate că şi Alexandra crede asta. În declaraţiile de luni 17 iunie spune că îl iartă, îl înţelege şi că nu va depune plîngere penală căci nu vrea să bage pe nimeni în puşcărie. În comentariul făcut în emisiunea ACCES DIRECT şi apărut în CLICK, Bianca Drăguşanu explică sugestiv de ce o femeie ajunge victima unor acte atît de violente: „Ea este victima iertărilor ei”. În sfîrşit marţi, ultima ştire a fost că s-a depus plîngere penală dar am aflat că obiectul plîngerii nu este vătămarea corporală, ci şantajul. Declaraţiile au fost date de avocat.

Nu acesta este răspunsul normal al unei comunităţi la un caz de violenţă, indiferent de faptul dacă nu ştim sigur că a fost sau este vorba despre o relaţie de cuplu între Alexandra Stan şi Marcel Prodan.

Răspunsul normal la agresiune este condamnarea agresorului şi nu expunerea victimei.

Toleranţă zero înseamnă ca toate vocile comunităţii să respingă ferm comportamentul impresarului Marcel Prodan.

Înseamnă că vrem să aflăm de ce a fost posibil ca între impresar şi solista pentru care acesta lucrează să se desfăşoare în văzul lumii – la studio? şi apoi pe şosea – o scenă similară cu cele văzute în filme că au loc între proxeneţi şi femeile pe care ei le exploatează.

Dacă ar fi adevărat că există toleranţă zero faţă de violenţa domestică şi faţă de violenţa în familie în societatea noastră atunci Alexandra Stan ar fi depus plîngere împotriva agresorului, aşa cum este normal, imediat. Ameninţările către agresor şi dezaprobările din comentariile la articole sunt, din păcate, insuficiente.

Femeile ar trebui să se simtă în siguranţă atunci cînd vor să termine o relaţie cu un agresor. Ar trebui să simtă că sunt sprijinite.

În prezent în ţară nu există măcar un adăpost pentru victimele violenţei în familie în fiecare judeţ. Judecarea unei cereri de emitere a unui ordin de protecţie durează în medie 33 de zile, timp suficient pentru agresor să îşi încheie socotelile cu victima. După ce s-a emis ordinul de protecţie poliţia nu are mijloace să oblige agresorul să respecte ordinul de protecţie, de exemplu distanţa minimă obligatorie faţă de victimă. Certificatul medico-legal nu se decontează pentru victimă decît cu foarte mare greutate.

Nu ne mai mirăm că nici măcar Alexandra, care are o situaţie materială bună şi are atît de multă lume de partea ei, are tendinţa de a-l ierta pe agresor.