2013 – Europa – Violenţa domestică – Un subiect tabu?

Am avut vineri la Sibiu o întîlnire cu cîteva dintre organizaţiile membre ale celei mai recente reţele informale a ONGurilor interesate şi active în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, mai ales a violenţei în familie asupra femeii: Transcena, GRADO, Fundaţia Sensiblu, A.L.E.G., IEESR Târgu Mureş. Toţi am fost membri ai primei Coaliţii împotriva violenţei domestice, înfiinţată în 2002, participantă la elaborarea legii 217 din 2003 şi la înfiinţarea A.N.P.F. La Sibiu aveam chestiuni practice de planificat şi ne-am văzut de ele dar, fireşte, în timpul pauzei de pizza, ne-am mirat că suntem împreună pe aceleaşi baricade după 11 ani. Ce am realizat? Cum de am rezistat? De ce nu ne-am găsit alte arii de interes, deşi între 2005 şi 2013 practic nu au mai fost surse majore de finanţare pentru domeniu?

Ni s-au părut întrebări retorice atunci, pe loc: ei, na’, de ce, pentru că a fost nevoie! A fost nevoie în tot acest timp şi, iată, şi acum mai este. Fără să fi căutat, am găsit un răspuns mai bun într-un articol din The Guardian despre un nou format de spectacol de teatru despre violenţa domestică creat în Marea Britanie. Unul dintre autori a explicat ce i-a motivat pentru a aborda subiectul:

„That’s the main reason we decided to make the show – the fact that domestic abuse is such a taboo subject. When I was researching the show, I went into a bookshop to ask for books on domestic violence, and they actually whispered the words back to me.”

Cu alte cuvinte în Marea Britanie, dacă vrei să vorbeşti în public despre violenţa domestică, ţi se răspunde în şoaptă. Faptul de a fi victimă îţi atrage condamnarea din partea comunităţii. Ca efect secundar, cum spuneam şi într-un articol anterior, subiectul nu este sexy, nu este fun, nu este atrăgător decît, poate, atunci cînd victima este o vedetă. Cînd agresorul este o vedetă sau un politician, uşile articolelor şi emisiunilor în direct se cam închid. Se trage o perdea şi se respectă dintr-o dată dreptul agresorului la imagine, la viaţă privată, la prezumţia de nevinovăţie. Doar pentru agresorul cu un important vector de imagine, nu şi pentru victima lui.

Deci, să nu ne amăgim. Violenţa domestică, violenţa în familie sunt fenomene prezente ca o pînză freatică în societatea contemporană. Atitudinea care generează violenţa în familie este puternică şi prezentă în majoritatea covîrşitoare a situaţiilor de viaţă cotidiană şi în răspunsul instituţiilor şi în modul în care se aplică legea. Chiar şi în Marea Britanie, care are una dintre cele mai bune legi pentru protecţia victimelor violenţei în familie şi care are un sistem de protecţie socială pe cît de vechi, pe atît de dezvoltat.

Dar, stai! Că nu avem studii! Stai! Că nu avem cifre! Stai! Că nu avem instrumente!!!!!!!!!!!!!!!! Totuşi, le putem spune ceva celor care pretind că violenţa în familie nu prea ar exista. Chiar pretenţia voastră că violenţa în familie nu „prea” există generează violenţă în familie PENTRU CĂ AGRESORUL ŞTIE CĂ NU VA FI TRAS LA RĂSPUNDERE!

Autorii spectacolului consideră că fiecare spectator care începe să vorbească despre experienţa personală ca victimă a violenţei în familie după ce a traversat Our Glass House, este o victorie pentru cauza prevenirii şi combaterii fenomenului. Este un rezultat pozitiv al proiectului lor. Cred că trebuie să ne punem şi noi problema să numărăm în fiecare zi măcar un centimetru făcut în plus împotriva violenţei în familie. Numai efortul comunităţii poate schimba lucrurile. Noi am început. DAR VOI?